„Cuuum? Un leu legătura de pătrunjel?
Și de mărar la fel? Dar ce, le-ai cultivat în seră de termopane?”. “Asta e
bișniță! Auzi, doi lei kilogramul de roșii! Am văzut la televizor că le luați
cu 50 de bani de la marginea tarlalei. Bișnițarilor, nu v-ar fi rușine!”.
Replicile standard de mai
sus le-ați auzit de n ori în piețe, de obicei aruncate sentențios de către
cucoane stafidite trecute de prima, a doua sau a trei tinerețe. Nu e vorba de
salariate sau de pensionare amărâte pentru care leul de la legătura de
pătrunjel e prețul unei franzele mici sau cei doi lei de pe kilul de pătlăgele
ar fi prețul unui kilogram de tacâmuri. Nuuu! E vorba de cuconet binișor spre
foarte bineîmbrăcat, muieri cu mofturi (valabil și pentru similarii cu M în buletin),
care-și varsă ifosele pe niște amărăți de țărani sau pe intermediarii care, în
opinia lor, sunt cei mai mari infractori din această țară.
Dar ia să vedem cine sunt
criminalii ăștia de piețari pe care orășeanul cu ifose (sau variant cu fustă)
i-ar ghilotina la foc automat și care sunt marile lor infracțiuni…
1.
PRODUCĂTORI PE
BUNE. E vorba de mamaia aia amărâtă, de obicei între 60 și 75 de ani. Vine la
piață vara, când poate culege de pe strat câteva legături din pătrunjelul
plivit cu migală, în genunchi pe straturi. Sau de lipoveanul care are o grădină
de câteva sute de metri pătrați, cel mult câteva mii, la marginea orașului. De
unii singuri sau împreună cu familia, de cum se topește zăpada, își dau bruma
de bani (din pensie sau dintr-o leafă, dacă au) pe semințe, răsaduri. Sapă, fac
straturi, pun arpagicul în găuri făcute cu un vârf de băț și plivesc zi de zi
buruienile care dau iama după fiecare ploaie. Dacă nu e ploaie, cară cu
gălețile, adună apa în butoaie de plastic (să se încălzească de la soare),
stropesc cultura spre seară. Când nănălesc dăunătorii, maid au și un purcoi de
bani pe fel de fel de chimicale. Au mâinile înnegrite și fața brăzdată de
riduri, de la vânt, soare, vremuri.
2.
INTERMEDIARII. Nu
le țin partea, până la urmă sunt niște negustori, iau ieftin și vând mai scump.
Din vârful buzelor li se mai spune “speculanți”, “bișnițari” etc. Cei care-I etichetează
în grabă uită însă că și magazinul de pâine vinde un produs făcut de altcineva,
de brutar. Și la birtul din colț e tot o intermediere nu?, că doar barmanul sau
patronul nu are fabrică de vin sau de rachiu în beci. Și supermarketul unde nu
comentează nimeni că e prețul mare (vrei – cumperi!, nu – nu!) nu are în
magazie crescătorie de pui congelați sau refrigerați și nici seră de produs
banane sau ardei parcă desenați în photoshop.
Mă uitam la comercianții din piața de gros. Evident că unii cumpără mai
ieftin și vând mai scump, că nu se poate trăi din preț de vânzare mai mic decât
cel de achiziție. Stau de dimineața până seara sub tarabele acoperite, cu
copiii după ei, dorm în mașini sau pe la chirii ieftine, mănâncă pâine cu salam
(dacă au făcut vânzare). Salahori pentru alții sau mici „patroni”, cumpără de la marginea tarlalei. Dar de la
Galați până la Piatra Neamț, mai e o cheltuială cu transportul, mai scădeți
marfa care se strică, chiria la tarabă, șpaga dată la vreun polițist cu exces
de zel, taxele și reparațiile la mașina prăpădită și vedeți cam ce mai rămâne
după măreața “bișniță”.
Or fi și intermediari dubioși, cu apucături
mafiote – nu le țin partea. Dar credeți că unui producător agricol mic, din
sudul țării, îi convine să lase cele câteva solarii și grădina de unul-două
hectare și să vină cu zece saci de ardei până la Piatra Neamț? Dacă ar practica
la tarabă prețul de la marginea tarlalei ar mai scoate un ce câștig, cât de
mic? Dar cine ar mai culege, zi de zi, roșiile sau ardeii care au dat în pârg?
O cucoană cu gura cât o șură, era ofuscată nevoie mare, acum câteva zile,
că ardeiul gras era vreo doi lei și jumătate kilogramul. „Voi cu cât îl cumpărați de la marginea cîmpului?”, întreba
deșteapta respectivă. M-am băgat, collateral, în discuție, și am zis cuiva cu
care eram la piață, destul de tare cât să audă și spectatorii, că acum două
luni, ardeii respectivi erau peste 10 lei kilogramul în magazine. A auzit și a
răspuns peste umăr: “Păi erau în magazine, în extrasezon”. Da, erau în extrasezon, aduși din țări unde sera e
un fel de fabrică, copți în cala vaporului, la neon și vapori de apă cu chimicale și
coloranți.
Nu sunt un avocat necondiționat al comerciantului român (inclusiv din
piețe). Dar când văd cuconițe și cuconași cu sictirul la rever și autosuficiență
dâmb, nu pot să nu mă gândesc că aceste specimene cu suflet calic ambalat în
staniol dau – fără să mai strâmbe din nas! – 5-6 lei pe o cafea făcuta din
pastilă de un aparat lucitor, sau 50-100 de lei pe un parfum care, de multe
ori, e contrafăcut. Că prostul dacă nu-i fudul, parcă nu-i proastă
destul!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
liber la opinii si critici; injuratura insa stimuleaza cenzura!